Zilele acestea lucrând online, m-am trezit ca îmi este dor de Sandplay. Îmi lipsește calitatea lucrului în nisip, de a crea multiple conexiuni cu realitatea interioară și exterioară. Îmi lipsește capacitatea de a evidenția iluzoria lume psihică, cu atitudinile ei polare conștiente și inconștiente, cu conflictele care apar, cu resursele personale și soluțiile neașteptate de rezolvare a unor conflicte care pentru Eu par insurmontabile, dar pentru Sine sunt doar o altă provocare prin care energia vitală își croiește o cale de manifestare.

În munca online am întâlnit provocări noi, legate de menținerea cadrului și muncii psihoterapeutice. Am fost nevoită sa îmi creez un spațiu de muncă (psihoterapeutică) acolo unde înainte era un spațiu personal de întalnire cu cei apropiați, un spațiu de relaxare, de hobby-uri. Simt cum, răspunzând la această „invazie”, mediul personal „încearcă” să-și recupereze poziția anterioară, cu nenumărate distrageri: o ușă care se deschide și se închide brusc, urmată de scuze; un zgomot sau un strigăt undeva în fundalul casei, care mă lasă cu un semn neliniștit de întrebare; mieunatul pisicii la ușă. Toate aceste zgomote capătă o semnificație mai mare, pentru că sunt personale.

Un alt aspect care simt că influențează procesul psihoterapeutic este faptul că întreaga expresivitate corporală este redusă, în cel mai bun caz, la partea de sus a corpului, dar de fapt, de cele mai multe ori, la față. Fața preia aproape întregul limbaj non-verbal al corpului. Dacă, așa cum știm cu toții, limbajul non-verbal reprezintă aproape 70% din comunicare, pierderea de expresivitate pare să fie destul de importantă. O mare parte a vieții inconștiente a corpului se exprima, în cabinet, prin mici mișcări, deseori neconștientizate de client, dar care contraziceau atitudinea conștientă, evidențiind prin această incongruență conflictul. Mie personal îmi lipsește mișcare rapidă a piciorului unui client când spune cu o față imperturbabilă că nu simte nicio supărare sau frustrare, sau neliniștea mainilor, când declară că totul este bine, sau felul in care corpul stă relaxat, defensiv sau încordat.

Cuvintele și, mai ales, folosirea lor particulară preiau o parte a expresivității  emoționale inconștiente și a eternului conflict dintre conștient și inconștient. Ne apărăm cu vorbe, dar mișcările inconștiente își fac simțită prezența în greșelile noastre, aparent întâmplătoare. Freud le numea „acte (de vorbire) ratate”, dar, așa cum preciza el, ratate din punct de vedere al intențiilor conștiente, dar perfect potrivite cu intențiile inconștiente. Ca atunci cand clientul vrea sa spună: „abia am așteptat să ne vedem, la sedința de azi” și spune „abia am așteptat să nu ne vedem azi”.

Aspectul care pe mine mă frustrează cel mai tare este întreruperea neașteptată a conexiunii, în mijlocul unei propoziții, a unei emoții, a unui insight. Mă simt foarte frustrată când persona cu care lucrez izbucnește în lacrimi sau are un insight valoros și apoi imaginea îngheață sau conexiunea încetează, pe moment. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva apare un familiar și dureros sentiment de a fi lăsat singur cu problemele și realizările personale, de a nu fi cineva acolo, cu care sa împărtășești.

M-am surprins gândindu-mă la simbolismul firului rupt, care trebuie reînodat, pentru a păstra conexiunea și semnificația pe care o poate avea, pentru fiecare, această întrerupere. Poate că e ușor să dăm vina pe tehnologia care nu funcționează și să ne apărăm, abătându-ne atenția de la ceea ce nu funcționează în interiorul nostru, legat de conectare și de imposibilitatea de a lega firele cu interiorul și exteriorul.

Probabil că marele conflict al psihoterapiei este legat de schimbare. Această perioadă, mai mult decât oricând, ne provoacă să facem față schimbării. Schimbarea este imprevizibilă pentru noi toți, nu este de mirare că vrem să păstrăm familiarul, care chiar dacă este neplăcut, este măcar cunoscut. Mă folosesc, nu pentru prima dată, de metafora că relația este vehicolul schimbării. Relația creează această protecție psihică, de încredere reciprocă și susținere, care ne ajută să facem față imprevizibilului natural al vieții și să mergem mai departe. De aceea cei care nu pot conecta firelele din interiorul si exteriorul lor sunt cei mai expuși amenițărilor de tot felul.

Trăim, acum, această amenințare a epidemiei, dar în fiecare din noi amenințarea ia o nuanță particulară, care este atât de frumos evidențiată în Sandplay prin folosirea particulară a nisipului și a miniaturilor. Probabil că toți ne temem de virus, dar fiecare în mod diferit. Poate că unii dintre noi ne temem mai mult că vom fi invadați, constrânși, obigați în vreun fel sau altul, în timp ce alții ne temem mai mult de respingere, abandon sau de a nu fi la înălțimea așteptărilor celorlalți. De aceea folosirea imaginilor simbolice poate aduce această semnificație pesonală și ne poate aduce mai aproape de noi.

Toate aceste aspecte ale lucrului online ne aduc noi provocări și constrângeri, care necesită o regândire și adaptare a muncii psihoterapeutice, dar și creativitate, pentru a depăși obstacolele. De aceea cred că în această perioadă munca cu visele, imaginația si simbolurile are puterea de a reface conexiunea cu sinele personal și cu ceilalți, pentru a nu ne pierde în neliniște, în furtuna acestor zile.

Autor:

Cristina Boca,
Terapeut Sandplay,
Vicepreședintele IST România